Reînarmare cu infrastructură veche: Cât ne costă lipsa de competitivitate – Industria românească nu ține pasul, după ani pierduți și capacități slabe

România intră în cursa europeană de reînarmare cu o problemă structurală: nu pornește de la zero, ci de la o industrie de apărare care a pierdut ani întregi de competitivitate, investiții și capacitate de execuție. Într-o perioadă în care statele UE accelerează producția, Bucureștiul se lovește de inerții administrative și industriale care fac ca ritmul să pară lent, chiar și atunci când există urgență politică.

Într-o intervenție publică, ministrul Economiei, Irineu Darău, a explicat că lentoarea nu ține în primul rând de împărțirea responsabilităților între Ministerul Apărării (care negociază și definește nevoile) și Ministerul Economiei (care gestionează producția), ci de moștenirea ultimelor decenii: o bază industrială care nu a fost menținută la standarde competitive. Cu alte cuvinte, România încearcă să recupereze într-un timp scurt ceea ce nu s-a construit în timp lung. Mesajul ministrului este că, în prezent, colaborarea dintre cele două ministere ar fi strânsă și orientată spre decizii rapide, tocmai pentru a evita blocajele tipice unui sistem cu două centre de comandă. Practic, partea militară stabilește ce trebuie cumpărat și în ce calendar, iar partea economică trebuie să transforme aceste decizii în capacitate reală: linii de producție, furnizori, personal, certificări, contracte și livrări.

Din perspectiva economică, aici apare miezul problemei. Reînarmarea nu înseamnă doar semnarea unor contracte, ci și capacitatea de a produce sau integra local, de a susține mentenanța și de a livra la timp. Dacă industria nu are tehnologii actualizate, lanțuri de aprovizionare stabile și management orientat pe performanță, orice program accelerat se lovește de limite fizice: utilaje, materii prime, forță de muncă specializată, standarde de calitate și termene. În plus, contextul european amplifică presiunea. Cererea pentru muniție, echipamente și componente a crescut simultan în multe state, ceea ce înseamnă competiție pentru aceleași resurse: capacități industriale, subcontractori, know-how și finanțare. Într-o astfel de piață, țările care au păstrat o industrie funcțională și au investit constant se mișcă mai repede; cele care au lăsat sectorul să se degradeze au acum costuri mai mari de relansare și timpi mai lungi de implementare.

Pentru România, discuția despre „de ce ne mișcăm greu” se traduce într-o întrebare mai pragmatică: ce trebuie schimbat ca să ne mișcăm mai repede. Răspunsul ține de câteva pârghii clare: investiții în modernizarea capacităților, parteneriate industriale care aduc tehnologie și comenzi ferme, predictibilitate bugetară pe mai mulți ani și un cadru de achiziții care să reducă riscul de întârzieri fără să sacrifice controlul și transparența. Mesajul care se desprinde este că România nu are doar o problemă de viteză, ci una de fundație. Accelerarea e posibilă, dar nu se obține doar prin declarații și contracte, ci prin reconstrucția unei industrii care să poată livra într-un mediu european în care timpul a devenit o resursă strategică.