Kovesi, la final de mandat la EPPO: Între poza de justițiar european și lamentația convenabilă despre „presiuni”

Laura Codruța Kovesi revine în spațiul public cu un nou discurs despre presiuni, blocaje și rezistență politică la nivelul Uniunii Europene. La final de mandat în fruntea Parchetului European, șefa EPPO încearcă din nou să se așeze în postura procurorului incomod, singur împotriva sistemului, sugerând că un înalt oficial european i-ar fi cerut să își tempereze discursul privind amploarea fraudelor investigate. Numai că, dincolo de efectul de imagine, declarațiile ridică și o întrebare incomodă: de ce apar aceste dezvăluiri acum, la final de mandat, și de ce sunt livrate mai degrabă ca elemente de autoprotecție publică decât ca demers instituțional clar, cu nume, responsabilități și consecințe?

Kovesi vorbește despre tentative de a „îndulci, întârzia și birocratiza” lupta împotriva fraudei și corupției. Mai mult, susține că un oficial important din Comisia Europeană i-ar fi cerut să își reducă tonul public. Formula este gravă, dar rămâne suspendată într-o zonă convenabilă de ambiguitate. Dacă presiunile au fost reale și fără precedent, atunci publicul are dreptul să știe cine le-a exercitat. Dacă nu sunt oferite nume, contexte precise și pași concreți, totul riscă să semene mai degrabă cu o operațiune de repoziționare personală decât cu un act autentic de transparență.

Șefa EPPO spune că cea mai mare provocare nu a fost construirea unei instituții independente, ci acceptarea independenței ei de către Uniunea Europeană. Este o afirmație puternică, dar care mută din nou accentul de pe eficiență pe conflictul de sistem. Cu alte cuvinte, atunci când lucrurile nu merg suficient de repede, vina este plasată în exterior: în birocrație, în imunități, în lipsa de resurse, în alte instituții, în mentalități. Toate acestea pot fi reale în anumite cazuri, dar repetate obsesiv, ele încep să funcționeze și ca explicație universală pentru limitele propriei acțiuni.

În interviu, Kovesi indică Grecia ca exemplu de blocaj, invocând imunitatea politică din cazul accidentului feroviar de la Tempi. Apoi vorbește despre lipsa de procurori delegați în Belgia, despre rezistența Curții Europene de Conturi și despre campanii de dezinformare. Tabloul descris este unul în care aproape toate centrele de putere sau control din jurul EPPO devin obstacole. Problema unui asemenea discurs este că, la un moment dat, începe să semene cu o justificare totală: dacă toți ceilalți blochează, atunci unde mai este capacitatea instituției de a produce rupturi reale, de a forța clarificări și de a transforma scandalurile în responsabilitate concretă?

Kovesi afirmă că, în UE, cu cât funcția este mai înaltă, cu atât standardele ar trebui să fie mai ridicate. Corect. Numai că exact acest principiu ar trebui aplicat și propriului discurs public. Când acuzi existența unor presiuni venite din vârful instituțiilor europene, nu mai este suficientă retorica morală. Este nevoie de precizie, asumare și probe. Altfel, mesajul riscă să fie perceput ca o nouă demonstrație de superioritate morală fără cost personal real.

Ieșirea publică a Laurei Codruța Kovesi pare construită să lase în urmă imaginea unei persoane care a luptat cu un sistem ostil, chiar și la Bruxelles. Este o narațiune eficientă mediatic, mai ales pentru un public deja obișnuit să o vadă în rolul magistratului providențial. Dar într-o Europă tot mai afectată de crize de credibilitate, simpla invocare a presiunilor nu mai este suficientă. Dacă aceste presiuni există, ele trebuie expuse complet. Dacă nu sunt expuse complet, rămâne impresia că asistăm la un exercițiu de victimizare strategică, menit să conserve capitalul de imagine al unui personaj care știe foarte bine cum funcționează scena publică.

Discursul Laurei Codruța Kovesi despre blocajele din UE poate conține adevăruri incomode despre felul în care funcționează instituțiile europene. Dar felul în care alege să le livreze ridică semne de întrebare serioase. Fără nume, fără detalii verificabile și fără asumarea unui conflict dus până la capăt, mesajul rămâne mai degrabă o demonstrație de poziționare personală decât o dezvăluire instituțională majoră. Iar când un procuror-șef vorbește despre presiuni, dar refuză să spună clar cine le exercită, problema nu mai este doar a sistemului. Devine și a credibilității celui care acuză.