Instituțiile nu sunt încă sincronizate cu noul sistem: Guvernul simplifică dovada domiciliului din noile acte de identitate, dar statul tot nu funcționează unitar

România încearcă să accelereze procesul de digitalizare a identității personale, însă realitatea din teren arată că între anunțurile oficiale și funcționarea efectivă a instituțiilor există încă un decalaj major. În ultimele zile, au apărut trei semnale importante care conturează aceeași imagine: Guvernul a decis să simplifice procedurile privind dovada domiciliului pentru noile cărți electronice de identitate, mai multe instituții continuă să ceară documente suplimentare deși acestea ar trebui eliminate, iar autoritățile promit că, din 2026, românii vor putea avea direct pe telefon inclusiv buletinul și permisul de conducere.

Privite împreună, aceste evoluții arată că România se află într-o etapă de tranziție confuză: statul vorbește despre portofel digital și documente electronice, dar o parte a aparatului administrativ funcționează încă după reflexe birocratice vechi, în care cetățeanul este obligat să demonstreze din nou ceea ce statul deja ar trebui să știe. Una dintre cele mai discutate probleme legate de noua carte electronică de identitate a fost lipsa adresei de domiciliu tipărite în mod vizibil pe document. Pentru mulți cetățeni, această schimbare a ridicat imediat o întrebare practică: cum mai poate fi dovedit domiciliul în relația cu instituțiile publice sau cu operatorii privați?

Pentru a răspunde acestei dificultăți, Guvernul a anunțat simplificarea procedurilor, astfel încât verificarea domiciliului să nu mai devină o povară suplimentară pentru titularii noilor acte. Miza este clară: dacă statul introduce un document modernizat, trebuie să asigure și mecanismele administrative prin care informațiile asociate acelui document să poată fi verificate rapid, legal și unitar. În teorie, noua carte electronică de identitate ar trebui să reducă birocrația, nu să o complice. În practică însă, tocmai absența unei adaptări uniforme a instituțiilor a generat blocaje și neclarități.

Deși discursul oficial este unul orientat spre digitalizare, în teren persistă numeroase disfuncționalități. Potrivit informațiilor apărute public, anumite instituții continuă să solicite dovada domiciliului chiar și în cazul persoanelor care dețin carte electronică de identitate. Mai mult, există situații în care semnătura digitală nu este acceptată, deși aceasta ar trebui să fie parte firească a unui ecosistem administrativ modern. Un exemplu relevant este cel al ANAF, unde au fost semnalate dificultăți în acceptarea unor proceduri digitale care, teoretic, ar trebui deja integrate în relația dintre cetățean și administrație. Această ruptură dintre legislație, tehnologie și practica instituțională produce efecte directe: întârzieri, drumuri suplimentare, incertitudine și o neîncredere tot mai mare în capacitatea statului de a implementa coerent propriile reforme. Problema nu este doar una tehnică. Ea ține de cultura administrativă. România încearcă să introducă instrumente digitale într-un sistem care, în multe locuri, continuă să funcționeze pe logica dosarului, a hârtiei și a confirmării redundante.

Pe fondul acestor dificultăți, autoritățile avansează o promisiune și mai ambițioasă: din 2026, românii ar putea avea în telefon, printr-un portofel digital, documente precum buletinul și permisul de conducere. Dacă proiectul va fi implementat complet și funcțional, acesta ar reprezenta unul dintre cele mai importante salturi administrative din ultimii ani. Conceptul de portofel digital presupune stocarea și utilizarea securizată a documentelor personale în format electronic, direct de pe telefonul mobil. În mod ideal, acest sistem ar permite identificarea rapidă, reducerea interacțiunilor birocratice inutile și o mai bună interoperabilitate între instituții. Totuși, promisiunea digitalizării totale ridică inevitabil o întrebare legitimă: dacă statul întâmpină dificultăți în a face acceptată o carte electronică de identitate deja introdusă, cât de pregătit este, în realitate, pentru o etapă și mai avansată, în care documentele să existe exclusiv sau prioritar în format digital?

Ceea ce se vede acum în jurul buletinului electronic nu este doar o dezbatere despre un nou tip de act de identitate. Este un test major pentru capacitatea statului român de a funcționa integrat. Digitalizarea nu înseamnă doar lansarea unor aplicații sau schimbarea formatului documentelor, ci și adaptarea tuturor instituțiilor la aceleași reguli, proceduri și baze de date interoperabile. Atât timp cât un cetățean poate primi un document modern, dar este pus ulterior să dovedească prin alte hârtii informații pe care statul deja le deține, reforma rămâne incompletă. Iar cât timp semnătura digitală este privită cu suspiciune chiar de instituții ale statului, discursul despre modernizare riscă să rămână mai degrabă propagandistic decât administrativ.

Introducerea cărții electronice de identitate și perspectiva portofelului digital pot reprezenta pași importanți pentru modernizarea relației dintre cetățean și stat. Însă succesul acestor măsuri nu va depinde doar de existența tehnologiei, ci de modul în care aceasta este acceptată și aplicată în întreg sistemul public. În acest moment, România pare să trăiască simultan în două epoci administrative: una în care Guvernul vorbește despre documente pe telefon și identitate digitală, și alta în care ghișeul încă cere dovezi suplimentare, copii și confirmări pe hârtie. Până când aceste două realități nu vor fi aduse în același sistem funcțional, cetățeanul va continua să suporte costul incoerenței statului.