Șantierul naval Mangalia, activ strategic lăsat să moară: 87 de milioane de euro în inventar, 180 milioane datorii și… planul lui Miruță (MApN), de 770 milioane pe hârtie

Șantierul Naval Mangalia-2 Mai, considerat un activ cu miză critică nu doar pentru România, ci și pentru echilibrul defensiv al NATO la Marea Neagră, a ajuns într-un moment-limită. Ministrul Apărării, Radu Miruță, a descris situația drept rezultatul unui „autosabotaj” al statului român, care a lăsat cel mai mare șantier din Uniunea Europeană cu ieșire la Marea Neagră să alunece până în procedura de faliment. Dezechilibrul financiar este prezentat ca fiind alarmant: o valoare de inventar de 87 de milioane de euro, în umbra unor datorii contestate ce urcă la 180 de milioane de euro.

În fața riscului ca acest colos industrial să fie pierdut definitiv, Ministerul Apărării mizează pe o soluție de tip „comenzi de stat”, adică o infuzie de capital prin contracte strategice care să redea șantierului atractivitate și viabilitate. Radu Miruță a explicat că, în esență, salvarea ar însemna „lipirea” unor comenzi militare de mare anvergură de structura actuală a șantierului, astfel încât banii să nu fie doar alocați pe hârtie, ci să producă efect direct în Mangalia. Concret, prin programul SAFE, a fost formulată o propunere pentru construirea a două nave de patrulare și a două nave-vedetă de intervenție, un pachet investițional estimat la aproximativ 770 de milioane de euro. Statul român ar urma să își exercite dreptul de a condiționa aceste fonduri de execuția lucrărilor „în incinta proprie”, respingând varianta în care finanțarea ar fi externalizată. Totuși, ministrul admite o vulnerabilitate majoră: șantierul, în forma sa actuală, nu are capacitatea tehnică necesară pentru a produce integral navele moderne avute în vedere. De aici, a doua componentă a planului: modernizarea infrastructurii și investiții directe în echipamente, astfel încât unitatea să poată livra efectiv ceea ce ar urma să contracteze. În termenii folosiți de Miruță, decizia strategică este între a construi doar „părți” din nave, fără reformă structurală, sau a investi serios pentru a „curăța sângele bolnav” al șantierului și a-l repune pe picioare pentru o nouă generație de producție.

Dincolo de calculele economice, argumentul central este unul geopolitic. Proximitatea față de Federația Rusă, într-o perioadă în care Marea Neagră este tratată ca zonă de risc major, transformă revitalizarea șantierului într-o temă de siguranță națională. Chiar dacă Ministerul Apărării nu poate prelua întreaga povară financiară a șantierului, ministrul speră că aceste prime comenzi vor funcționa ca „oxigenul” necesar pentru relansare, păstrând o capacitate de producție considerată esențială într-o regiune tot mai tensionată.