Sistemul judiciar și violarea jurisprudenței europene, prin înregimentarea presei în subordinea… parchetelor: Divulgarea de informații din dosare, ca instrument de presiune

Jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, consolidată în cauza Allenet de Ribemont c. Franței, stabilește un principiu fundamental care ar trebui să guverneze comportamentul autorităților publice în orice stat democratic: prezumția de nevinovăție poate fi încălcată de orice autoritate publică prin declarații și comunicate care induc artificial ideea vinovăției unei persoane aflate în curs de cercetare penală și nejudecată definitiv. În ciuda acestei jurisprudențe clare și a obligațiilor internaționale pe care România le-a asumat prin ratificarea Convenției Europene a Drepturilor Omului, sistemul judiciar românesc funcționează în mod sistematic cu practici care contravin direct acestui standard și care au devenit procedură rutinară în activitatea parchetelor.

Practica divulgării selective și coordonate a informațiilor din dosare penale către presă, operată de procurori înainte ca aceste informații să fie cunoscute de avocații apărării sau de judecătorii din dosare, s-a instituit ca metodă operațională care subminează în profunzime prezumția de nevinovăție și construiește artificial o realitate publică destinată exclusiv să justifice obținerea măsurilor preventive, în special a arestului preventiv. Mecanismul funcționează cu o regularitate care sugerează o procedură bine definită: un procuror decide inițierea urmăririi penale, după care se dă un comunicat de presă oficial care prezintă acuzația în termeni care implică culpabilitate, urmat de divulgări „pe surse” ale identității persoanei cercetate și al detaliilor din dosar, adesea în publicații apropiate Parchetului (unele chiar înregimentate), construindu-se astfel un narativ public în care persoana devine vinovată în ochii opiniei publice, lucru care permite apoi procurorului să ceară și să obțină arest preventiv pe baza unui „pericol social pentru ordinea publică” care, în realitate, este exclusiv rezultatul comunicatelor de presă și nu rezultatul natural al modalității de săvârșire a faptei.

Curtea Europeană a stabilit cu claritate că pericolul social pentru ordinea publică care ar putea justifica o măsură preventivă trebuie să rezulte exclusiv din rezonanța naturală a faptei în rândul societății și din modalitatea în care aceasta a fost săvârșită, așa cum a fost efectiv perceput de public la momentul săvârșirii, și nu trebuie în nicio circumstanță să rezulte din comunicatele de presă date de parchet, din informații divulgate „pe surse” de către funcționari publici, și cu atât mai puțin din informații denaturate sau selectate strategic atât de procurori, cât și de către jurnaliști. Această distincție este fundamentală pentru protejarea drepturilor omului și pentru menținerea integrității procesului penal, pentru că în cazul contrar sistemul judiciar devine un instrument de manipulare și coerciție socială mai degrabă decât un mecanism de apărare a dreptului.

În România, consecințele acestor practici sunt măsurabile și devastatoare la nivel uman. Numeroși cetățeni au fost arestați preventiv timp de luni de zile, au rămas în detenție pe baza unor acuzații care au fost în cele din urmă respinse de instanțe, și au văzut cum după ani de cercetare penală și de proces au fost achitați pe motive care dovedesc că acuzația inițială nu avea temei legal: fie fiindcă fapta nu există, fie fiindcă fapta nu este prevăzută de legea penală, fie fiindcă nu există forma de vinovăție prevăzută de lege. Reputațiile acestor persoane au fost anihilate, carierele distruse, vieți întregi frânte pe baza unor acuzații care, în final, nu aveau nicio fundamentare legală și care nu ar fi trebuit niciodată să ducă la așa de severe măsuri preventive. Fenomenul nu este marginal în sistemul judiciar românesc, iar dovada cea mai concludentă este dată chiar de instituțiile profesionale care monitorizează justiția: Uniunea Națională a Barourilor din România denunță periodic în comunicatele sale oficiale practici de această natură, dar strigătul instituțional rămâne într-un vid complet, fiindcă nici Inspecția Judiciară, nici Consiliul Superior al Magistraturii, instituțiile care ar trebui să investigheze și să sancționeze aceste comportamente, nu mișcă un deget.

Codul Penal are dispoziții explicite care interzic divulgarea de către procurori către presă a datelor din dosare penale înainte ca acestea să fie cunoscute de avocații apărării sau de judecătorii din caz, iar Codul de Procedură Penală consolidează această interdicție cu o serie de prohibiții stricte care ar trebui să protejeze integritatea procesului penal și drepturile fundamentale ale persoanei investigate. Cu toate acestea, legislația rămâne literă moartă în practica zilnică a sistemului, fiindcă nu s-a aplicat niciodată o sancțiune penală unui procuror pentru încălcarea acestor dispoziții, ceea ce creează de facto o cultură instituțională în care divulgarea neautorizată a datelor din dosare este tolerată și practicată în mod rutinar, aproape săptămânal, deși, în sistem, autorii sunt foarte cunoscuți.

Inspecția Judiciară, organism care ar trebui să monitorizeze comportamentul procurorilor și să înainteze dosare către organele de urmărire penală în caz de încălcare a legii, nu cercetează asemenea situații și pare să funcționeze cu o perspectivă tacită că divulgarea de informații este parte acceptabilă a strategiei comunicaționale a parchetelor. Consiliul Superior al Magistraturii, instituția care are explicit mandatul legal și autoritatea constituțională de a asigura disciplina profesională și moralitatea magistraților, nu sancționează aceste comportamente și rămâne pasiv în fața unei probleme care are implicații grave pentru statul de drept și pentru încrederea publică în justiție. Ceea ce rămâne adesea nespus în discursul public este faptul că divulgările de informații nu sunt accidentale sau izolate, ci sunt coordonate și planificate cu atenție de către funcționari din cadrul parchetelor care au relații bine stabilite cu anumite publicații și cu anumit jurnaliști. Timing-ul divulgărilor este calculat cu precizie pentru a maximiza impactul mediatic, informațiile sunt selectate strategic pentru a construi un narativ specific, iar unele informații sunt denaturate sau prezentate în context deformant pentru a amplifica percepția de culpabilitate a persoanei cercetate. Ceea ce ar putea fi numit „înregimentare ascunsă” a presei funcționează în România cu o naturalețe care sugerează o cultură instituțională bine consolidată și acceptată, transformând funcția jurnalistică în megafon necontrolat al comunicatelor de presă ale parchetelor. Această practică este cu atât mai problematică cu cât presupune o înțelegere implicită între procurori și anumite organe de presă, înțelegere care operează în afara oricărui control sau transparență și care exploatează rolul presei în formarea opiniei publice. Rezultatul este că opinia publică, care ar trebui să-și formeze convingeri pe baza informațiilor verificate și echilibrate, se află în realitate sub influența unei campanii coordonate de dezinformare care are scopul explicit de a determina o reacție negativă față de acuzat înainte ca procesul legal să fi început măcar.

Explicația clasică pentru această inacțiune instituțională invocă independența procurorilor și dificultatea exercitării unui control extern asupra lor, dar aceasta este o ieșire din responsabilitate care nu se susține în fața obligațiilor legale clare care le revin instituțiilor de control. Inspecția Judiciară are mandat explicit de a investiga comportamentul procurorilor și de a descoperi eventualele încălcări ale legii, iar Consiliul Superior al Magistraturii are puterea constituțională de a impune sancțiuni disciplinare și chiar de a propune demiterea din funcție a magistraților care comit abuzuri. Faptul că aceste instituții aleg, an după an, să nu facă nimic în fața unei probleme care este deja de cunoștință publică și care este sistematică sugerează o toleranță deliberată sau, în cel mai rău caz, o conveniență instituțională în menținerea status quo. Sistemul în care se dezvoltă această toleranță nu funcționează pentru că instituțiile de control ar fi slabe sau lipsite de instrumente. Funcționează pentru că există o cultură instituțională care acceptă și tolerează aceste practici, o cultură în care procurorii sunt priviți ca având un statut special care-i plasează deasupra legii ordinare și a acuzațiilor de abuz. Și funcționează pentru că nu există consecințe reale pentru comportamentul abuziv, ceea ce creează un mediu în care încălcarea legii este mai convenabilă decât respectarea ei.

România a semnat și a ratificat Convenția Europeană a Drepturilor Omului, ceea ce înseamnă că s-a angajat să asigure respectarea acestor drepturi fundamentale și să alinieze legislația și practica internă la standardele europene. Faptul că sistemul judiciar funcționează în mod sistematic cu încălcări evidente ale jurisprudenței Curții de la Strasbourg nu este o problemă de interpretare sau de nuanță, ci o problemă de nerespectare deliberată a obligațiilor internaționale. De fapt, nu sunt puțini cetățenii români care au deja depus plângeri la Curtea de la Strasbourg împotriva statului român pentru încălcarea prezumției de nevinovăție prin comunicatele de presă ale parchetelor și prin arestări preventive bazate pe pericol social creat artificial. Iar în cazurile în care Curtea s-a pronunțat, a constatat încălcări clare și a obligat statul să plătească daune materiale și morale. Dar nici măcar aceste sentințe internaționale nu s-au tradus în schimbări de politică sau procedură în sistemul judiciar intern. Pentru a se opri această practică sistematică care subminează statul de drept, ar fi necesară o intervenție decisivă din partea Consiliului Superior al Magistraturii, care ar trebui să lanseze o investigație cuprinzătoare asupra divulgării de informații din dosare și să impună sancțiuni procurorilor care nu respectă legislația. Ar fi necesară o investigație sistematică din partea Inspecției Judiciare care să rezulte în dosare penale pentru procurorii care divulgă neautorizat informații. Ar fi necesară o atitudine mai critică din partea presei, care ar trebui să refuze rolul pasiv de megafon al comunicatelor de presă ale parchetelor și să apere în mod activ accesul echitabil la informație și la o reprezentare echilibrată a acuzaților. Și ar fi necesară o jurisprudență fermă a instanțelor de judecată care să respingă cereri de arest preventiv bazate pe pericol social creat artificial prin comunicatele de presă și prin campanii media coordonate. În absența acestor schimbări, care ar implica o refundare culturală și instituțională a modului în care sistemul judiciar gestionează informația și raportul cu presa, România va continua să funcționeze cu un sistem care încalcă în mod sistematic și deliberat prezumția de nevinovăție și care folosește manipularea opiniei publice ca instrument de coerciție și control.