Democrația nu îți promite un păstor bun; îți arată că un păstor rău poate fi schimbat, fără ca turma să se sfâșie. Cine privește numai spre votul de mâine, ajunge sluga turmei – Av. Uscov

Am mai scris despre asta, dar reiau…

Un păstor adevărat merge în fața turmei. Nu o împinge din spate, nu o urmează acolo unde o duce frica sau toana de moment, nu așteaptă să vadă încotro o ia turma ca apoi să se prefacă a fi ales acel drum. El cunoaște terenul, vede unde sunt prăpăstiile, știe pe unde a fost iarba uscată anul trecut și unde se află pășunea bună. Tocmai de aceea conduce: pentru că vede mai departe decât poate vedea turma din mijlocul ei.

Aici se ascunde o confuzie pe care o facem des. Credem că a conduce înseamnă a da poporului exact ce cere în clipa în care cere. Dar turma, prin natura ei, nu are vedere de ansamblu. Ea simte foamea, setea, oboseala, panica. Sunt impulsuri reale și legitime, însă niciunul nu îți spune singur pe unde să mergi. Cine se lasă condus de turmă nu o duce nicăieri sau o duce drept în râpă, pentru că reacția imediată a unei mulțimi nu este același lucru cu binele ei pe termen lung.

Votul la alegerile democratice este, în același timp, izvor și judecată. Din el vine autoritatea păstorului, dar tot el este și momentul în care turma cântărește dacă drumul ales a fost bun. Legitimitatea de la care pleci nu e totuna cu dovada că ai meritat-o. Una ți-o dă alegerea, cealaltă o câștigi mergând.

Faptul că judecata vine la un interval, nu zilnic, nu e un defect, ci o condiție a conducerii. Un păstor întrebat la fiecare pas n-ar putea duce niciodată turma spre o pășune pe care ea încă n-o vede. Are nevoie de un răgaz în care să meargă înainte fără aprobare permanentă. Dar acel răgaz are o scadență: ziua în care răspunde pentru locul în care a ajuns.

Și aici e principiul cel mai des trecut cu vederea. Democrația nu îți promite un păstor bun. Niciun sistem nu poate garanta asta. Ce îți promite ea este altceva, anume că un păstor rău poate fi schimbat fără ca turma să se sfâșie pe sine. Aici stă tăria ei, nu în iluzia că alegerea nimerește mereu omul potrivit, ci în faptul că o greșeală poate fi îndreptată la termen, prin vot, nu prin răzvrătire.

Toate acestea se leagă într-un singur fir. Tocmai pentru că turma păstrează această putere ultimă și o exercită periodic, autoritatea păstorului dintre alegeri este reală. Iar unde autoritatea este reală, acolo și răspunderea este reală.

Aici ajungem la miezul lucrurilor. Între alegeri, păstorul nu poate să transfere răspunderea propriilor eșecuri asupra turmei. Nu poate să spună, când a ales drumul greșit, că turma a fost de vină. Nu poate să dea vina pe popor că “nu era pregătit”, că “nu a înțeles”, că “așa a vrut”. El a primit mandatul tocmai ca să decidă, deci el răspunde pentru ce a decis.

Diferența dintre un politician și un om de stat se vede exact în acest punct. Politicianul urmează turma și, când lucrurile merg prost, se întoarce spre ea și o acuză. Se ascunde în spatele ei la bine și o împinge în față la rău. Omul de stat face invers. Conduce din față, își asumă decizia chiar și când e nepopulară, iar la eșec nu caută un țap ispășitor în rândul celor pe care îi conducea. El absoarbe responsabilitatea, nu o redistribuie.

Există o vorbă veche: politicianul se gândește la următoarele alegeri, omul de stat se gândește la următoarea generație. Aceeași idee, alt unghi.

Cine privește numai spre votul de mâine ajunge sluga turmei. Cine privește spre binele de peste un deceniu acceptă să fie, pentru o vreme, în dezacord cu ea.

Om de stat este, până la urmă, cel care înțelege că autoritatea și răspunderea sunt una și același lucru. Nu poți lua una fără cealaltă. Iar cine vrea autoritatea fără răspundere nu cere să conducă turma. Cere doar să profite de ea.