Fabrica de țevi din Roman, intrată în portofoliul unui oligarh ucrainean, un „greu” al capitalismului post-sovietic

Una dintre cele mai importante unități industriale din Roman, fabrica de țevi ArcelorMittal Tubular Products, a fost preluată oficial de grupul ucrainean Interpipe, controlat de miliardarul Viktor Pinchuk, unul dintre cei mai influenți și mai controversați oameni de afaceri din Ucraina. Tranzacția, anunțată de Interpipe la începutul lunii aprilie, mută fabrica romașcană într-o ecuație economică și geopolitică mult mai largă, în care se întâlnesc industria grea, interesele regionale, capitalul oligarhic și vechile controverse ale tranziției post-sovietice.

Operațiunea a devenit efectivă începând cu 31 martie 2026. Interpipe a prezentat achiziția drept un pas strategic major, susținând că fabrica din Roman devine prima sa platformă de producție din Uniunea Europeană și, totodată, un punct-cheie pentru extinderea internațională a grupului. Compania ucraineană afirmă că integrarea unității din Roman ar urma să contribuie la creșterea capacităților de producție, la eficientizarea lanțului de aprovizionare și la îmbunătățirea serviciilor pentru clienți.

Fabrica de la Roman, înființată în 1951, produce țevi din oțel fără sudură utilizate în energie, construcții și industrie, inclusiv pentru proiecte onshore și offshore. Este, așadar, o unitate cu greutate industrială reală, nu doar un activ periferic. Datele citate în presa economică arată că societatea avea 335 de angajați, afaceri de aproape 365 de milioane de lei și o pierdere de 41,8 milioane de lei în 2024. Acordul de vânzare ar fi fost încheiat încă din decembrie, iar finalizarea a venit după obținerea aprobărilor necesare din partea autorităților din România și Ucraina.La nivel declarativ, mesajul Interpipe este unul clasic de investitor strategic: promisiuni de continuitate, integrare lină și dezvoltare pe termen lung. Directorul general al companiei, Luca Zanotti, a descris fabrica din Roman drept un moment istoric pentru grup, insistând pe ideea că aceasta completează operațiunile integrate vertical ale Interpipe din Ucraina și întărește atât diversificarea geografică, cât și integrarea tehnologică. În același discurs, compania a legat achiziția inclusiv de parcursul Ucrainei către Uniunea Europeană.

Dincolo de limbajul corporatist, tranzacția ridică însă inevitabil întrebarea: cine este, de fapt, omul din spatele Interpipe?

Viktor Pinchuk, născut în 1960, este unul dintre cei mai cunoscuți oligarhi ucraineni. Și-a construit averea în jurul industriei metalurgice și al producției de țevi, fondând Interpipe în 1990, în perioada tulbure a destrămării URSS și a marilor repoziționări economice din spațiul ex-sovietic. Ulterior, și-a extins influența în banking, media și filantropie, devenind o figură extrem de bine conectată atât în Ucraina, cât și în cercurile occidentale de putere.Ascensiunea sa economică a fost însă însoțită, de-a lungul anilor, de numeroase suspiciuni și acuzații publice. Investigații și profiluri internaționale au arătat că Pinchuk este acuzat de adversarii săi și de jurnaliști de investigație că și-ar fi consolidat averea și influența profitând de relația cu fostul președinte ucrainean Leonid Kucima, al cărui ginere a devenit. OCCRP îl descrie explicit ca pe un om de afaceri acuzat că și-a folosit relația cu socrul său, fostul șef al statului, pentru a acumula avere prin înțelegeri privilegiate. Totodată, aceeași sursă amintește și relația sa apropiată cu administrația fostului președinte Viktor Ianukovici.

Una dintre cele mai sensibile controverse din biografia sa ține de marile privatizări din Ucraina post-sovietică. Analize internaționale au susținut că Pinchuk a beneficiat de climatul politic al epocii Kucima, când active importante ale statului au fost preluate de oameni de afaceri apropiați puterii în condiții considerate de mulți netransparente sau profund favorabile. În jurul numelui său au existat dispute și în legătură cu active industriale majore, inclusiv cu privatizări contestate ulterior în instanță.La acestea se adaugă și zona offshore. Documentele și profilurile publicate în proiectul Paradise Papers au legat numele lui Pinchuk de structuri din Insula Man, folosite în contextul unei înțelegeri confidențiale cu un alt oligarh ucrainean, Ihor Kolomoiski, privind proprietăți de lux din Londra. Deși existența unor astfel de structuri nu echivalează automat cu o ilegalitate, ele alimentează imaginea clasică a capitalismului oligarhic est-european: averi uriașe, litigii opace, jurisdicții offshore și influență transnațională.

Pinchuk este cunoscut și pentru investițiile masive în imagine și relații occidentale. A donat milioane către proiecte filantropice, think tank-uri și fundații influente, fiind asociat cu nume grele din politica occidentală. Presa internațională a scris despre donații către Clinton Foundation, despre plata a 150.000 de dolari pentru o intervenție video a lui Donald Trump la o conferință organizată de fundația sa și despre legături cu consultanți și figuri politice americane de prim rang. Criticii au descris această strategie drept o formă de „spălare reputațională”, prin care un oligarh cu un trecut controversat își construiește legitimitate globală prin filantropie, artă și acces la elitele occidentale.Pe de altă parte, trebuie spus că Viktor Pinchuk nu a fost condamnat penal pentru aceste acuzații și a negat constant că și-ar fi construit averea prin mijloace ilegale. În paralel, și-a cultivat imaginea de filantrop, susținător al artei contemporane și promotor al apropierii Ucrainei de Occident.

Pentru Roman, miza imediată nu este însă biografia completă a noului proprietar, ci ce se va întâmpla concret cu fabrica, cu locurile de muncă și cu rolul unității în economia locală. Intrarea în portofoliul Interpipe poate însemna, teoretic, acces la piețe noi, integrare într-un lanț industrial mai mare și o repoziționare strategică în interiorul Uniunii Europene. Dar poate însemna și o mutare rece, strict corporatistă, în care logica locală contează mai puțin decât calculele unui grup global controlat de un miliardar cu interese multiple și cu un trecut încărcat de controverse.În fond, fabrica de la Roman nu a fost cumpărată doar de o companie. A fost cumpărată de un nume greu al capitalismului ucrainean post-sovietic, un personaj care pentru unii simbolizează modernizarea și conectarea la Vest, iar pentru alții rămâne expresia perfectă a oligarhiei care a crescut la umbra puterii politice. Tocmai de aceea, tranzacția merită urmărită atent, dincolo de comunicatele oficiale și de promisiunile despre dezvoltare.