Nicușor Dan i-a dat lui Zelenski gazele românești din Marea Neagră. Se va ocupa de ele o țară non-UE-NATO și aflată în război. Ucraina ne-a dat la schimb „Ziua limbii române”

România se află la o răscruce critică. Vizita de ieri a președintelui ucrainean Volodimir Zelenski la București și semnarea acordurilor strategice cu Nicușor Dan și Ilie Bolojan marchează o schimbare fundamentală în politica energetică a țării, cu implicații profunde pentru independența și securitatea națională. Ceea ce se prezintă oficial ca o cale către independență energetică și modernizare este, de fapt, o nouă configurație de dependență, mai complexă și mai riscantă decât cea anterioară.

România și Ucraina au semnat pe 12 martie 2026 un parteneriat strategic care include, printre altele, cooperare în domeniul energiei. Detaliile concrete vizează exploatarea comună a resurselor de gaze naturale din Marea Neagră și, mai important, utilizarea facilităților ucrainene de stocare pentru gazele din proiectul Neptun Deep. Cifrele sunt elocvente și merită analizate cu atenție. Neptun Deep va produce anual între 8 și 10 miliarde de metri cubi de gaze naturale, o cantitate masivă care va poziția România drept cel mai mare producător de gaze din Uniunea Europeană. Această producție ar putea transforma economia românească și ar putea oferi țării o poziție de forță pe piața energetică europeană, dar România se confruntă cu o problemă critică care nu a fost suficient discutată în spațiul public: capacitatea de stocare internă este de doar 3 miliarde de metri cubi, insuficientă pentru a gestiona variabilitatea sezonieră a cererii de gaze, pentru a construi o rezervă strategică credibilă și pentru a asigura stabilitatea aprovizionării în cazul unor perturbări externe.

Soluția acceptată este depozitarea gazelor în Ucraina, țară care dispune de 13 instalații subterane de stocare cu o capacitate totală de 32 de miliarde de metri cubi, o capacitate de zece ori mai mare decât a României. Instalații precum Bilche-Volytsko-Uherske, care are o capacitate de 17 miliarde de metri cubi, sunt printre cele mai mari din Europa și au fost dezvoltate în decenii de operare și investiții. Teoretic, aceasta ar putea fi o soluție pragmatică și eficientă din punct de vedere economic. România ar putea beneficia de capacități de stocare masive fără a investi în construirea de noi depozite subterane pe teritoriul său. Gazele ar putea fi transportate prin conducte existente, iar costurile ar fi semnificativ mai mici decât construirea de noi facilități. Practic, însă, aceasta este o expunere strategică nejustificată care transformă o problemă internă într-o vulnerabilitate externă.

Ucraina nu este o țară neutră, este în război cu Rusia de patru ani, iar acest conflict nu arată semne de încheiere. Și, în acest conflict, infrastructura energetică a fost și rămâne o țintă prioritară pentru forțele rusești. Rusia a bombardat sistematic depozitele de gaze din Ucraina cu rachete balistice hipersonice și cu alte sisteme de armament avansate. Bilche-Volytsko-Uherske, cel mai mare depozit din Europa și o țintă strategică de importanță critică, a fost lovit de mai multe ori. Alte instalații de stocare, precum Kegichevka și Perevalsk, au fost de asemene atacate și deteriorate. Rezultatul acestor atacuri: aproximativ 60 procente din capacitatea de producție locală de gaze a Ucrainei a fost distrusă. Depozitele care rămân operaționale sunt în stare de deteriorare și funcționează la o fracțiune din capacitatea lor nominală.

România intenționează să depoziteze gazele sale în această infrastructură vulnerabilă și sub atac constant. Aceasta înseamnă că gazele românești vor fi expuse la același risc de distrugere. Un atac rus asupra unui depozit din Ucraina ar putea anihila nu doar stocurile ucrainene, ci și o parte semnificativă din resursele energetice ale României. Și nu este vorba de o posibilitate teoretică. Rusia a demonstrat că este dispusă și capabilă să țintească infrastructura energetică. Conflictul din Ucraina se desfășoară pe teren, dar și în spațiul energetic. În fiecare iarnă, Rusia lansează atacuri masive asupra depozitelor și conductelor de gaze. Și în fiecare iarnă, Ucraina și Europa se confruntă cu crize de aprovizionare. Apoi, Ucraina se află aproape constant în situația de a impune forța majoră în context energetic.

Mai mult decât atât, Ucraina nu este membru al Uniunii Europene și nici al NATO. Deși este vecină și aliată a României și a Occidentului, nu beneficiază de garanțiile de securitate pe care le oferă aceste organizații. Deși NATO a promis sprijin și a oferit asistență militară, realitatea este că Ucraina pierde teren, că resursele sale sunt epuizate, și că conflictul ar putea lua oricând o întorsătură neprevăzută. Scenariile posibile sunt multiple și nu sunt toate optimiste. Dacă Rusia reușește să avanseze și să ocupă mai mult teren, controlul asupra depozitelor de gaze ar putea trece în mâinile rusești. Dacă conflictul escaladează, riscurile de distrugere vor crește. Și dacă negocierile de pace nu reușesc, Ucraina va rămâne o țară în conflict, cu o infrastructură vulnerabilă și cu o capacitate limitată de a proteja resursele strategice.

Acordurile semnate cu Ucraina sunt prezentate oficial ca o cale către independența energetică a României. Realitatea este mai complexă și mai problematică. Dependența de depozitele ucrainene nu este independență, ci o nouă formă de dependență, doar că de o țară mai vulnerabilă decât Rusia și într-un context de conflict activ. România ar tranzita gaze prin Ucraina, ar depozita gaze în Ucraina, și ar fi expusă la riscurile unui conflict care nu se va termina în viitorul apropiat. Alternativa ar fi construirea de capacități de stocare în România. Trei miliarde de metri cubi sunt insuficiente pentru o țară care va produce 8-10 miliarde de metri cubi anual. Dar în loc să investească masiv în depozite subterane românești, în loc să dezvolte o industrie locală de stocare și să creeze o rezervă strategică reală, Bucureștiul optează pentru o soluție externă, care este mai ieftină pe termen scurt, dar mai riscantă și mai costisitoare pe termen lung. Construirea de noi depozite subterane în România ar necesita investiții semnificative și ar lua ani de zile. Dar aceasta ar fi o investiție în suveranitate și în securitate energetică reală, ar fi o strategie care să pună România pe o cale de adevărată independență.

În paralel cu acordurile cu Ucraina, România a luat o altă decizie strategică care merită analizată cu atenție: cedarea resurselor minerale către Statele Unite. Amintim că Nicușor Dan a vizitat Consiliul pentru Pace organizat de Donald Trump și a discutat despre mineralele rare și resursele energetice ale României. Deși detaliile exacte nu au fost făcute publice și comunicarea oficială a fost vagă, mesajul politic a fost clar: România este dispusă să ofere acces la resursele sale în schimbul sprijinului american și al integrării în sfera de influență a Statelor Unite. Mineralele rare sunt esențiale pentru tehnologie, pentru apărare și pentru energia modernă. Sunt necesare pentru producția de panouri solare, pentru turbine eoliene, pentru bateriile electrice și pentru sisteme de apărare avansate. România are rezerve semnificative de aceste minerale. Dar cedarea controlului asupra acestor resurse către o putere externă, chiar și o putere aliată, ridică întrebări grave despre suveranitate și independență pe termen lung și este o problemă care nu este suficient discutată. Atunci când o țară cedează controlul asupra resurselor sale naturale, ea cedează și capacitatea de a beneficia de aceste resurse pe termen lung. Mineralele rare care ar putea fi procesate și transformate în România, care ar putea genera valoare adăugată și locuri de muncă, vor fi extrase și exportate brut. Beneficiile economice vor merge către țările care le procesează și le transformă în produse finite. România va rămâne o țară extractivă, dependentă de importuri de produse finite și de deciziile luate în alte capitale.

Aceste decizii nu pot fi evaluate în vid, ele trebuie înțelese în contextul unei lumi în care marile puteri se confruntă pentru resurse și influență. Statele Unite doresc să reducă dependența Europei de gazele rusești și să asigure accesul la mineralele rare necesare pentru tranziția energetică și avansul tehnologic. Ucraina dorește sprijin și parteneriate care să o ajute să supraviețuiască și să se reconstruiască. China și alte puteri doresc să asigure accesul la aceleași resurse. România se află în mijloc, încercând să navigheze între aceste interese și să profite de poziția sa strategică. Dar strategia actuală pare fragmentată și reactivă, nu proactivă și bine gândită. Pe de o parte, România se angajează să depoziteze gaze în Ucraina, o țară în conflict cu o infrastructură vulnerabilă. Pe de altă parte, cedează controlul asupra resurselor minerale către Statele Unite. Pe de-a treia parte, continuă să fie parțial dependentă de gazele rusești prin conducta TurkStream și de alte importuri. Rezultatul: o dependență mai mare, nu mai mică. O vulnerabilitate mai mare, nu mai mică. O capacitate redusă de a lua decizii autonome în materie de energie și resurse.

Efectele acestor decizii vor fi simțite ani de zile, și nu toate vor fi pozitive. Pe termen scurt, acordurile cu Ucraina vor reduce costurile de stocare și vor permite României să exporte gaze. Aceasta va genera venituri și va consolida poziția energetică a țării în Europa. Gazele românești vor putea ajunge pe piețele europene, vor putea înlocui gazele rusești și vor putea oferi României o poziție de forță în negocierile cu Uniunea Europeană. Dar, pe termen lung, riscurile sunt semnificative și nu trebuie ignorați. Dacă conflictul din Ucraina se intensifică, dacă depozitele sunt distruse, dacă infrastructura de transport este deteriorată, România va pierde nu doar gazele stocate, ci și credibilitatea ca exportator. Aceasta va afecta prețurile pe piața internațională și va compromite planurile de creștere economică. Partenerii europeni vor fi reticenți să se bazeze pe gazele românești dacă acelea sunt stocate într-o țară în conflict și pot fi distruse în orice moment. Contractele pe termen lung vor fi mai dificile de semnat. Prețurile vor fi mai mici. Și veniturile României vor fi mai mici.

De asemenea, cedarea resurselor minerale către Statele Unite va reduce capacitatea României de a beneficia pe termen lung de aceste bogății. Minerale rare care ar putea fi procesate și transformate în România, care ar putea crea o industrie locală de valoare adăugată, vor fi extrase și exportate brut. Beneficiile economice vor merge către alte țări. România va rămâne o țară extractivă, dependentă de importuri și de deciziile luate în alte capitale. Și pe măsură ce lumea trece la o economie mai verde și mai digitală, dependența de minerale rare va crește. România ar putea fi într-o poziție de forță, cu control asupra resurselor și capacitate de a beneficia de tranziția energetică. În schimb, va fi într-o poziție de slăbiciune, dependentă de alții pentru procesare și transformare.

Acordurile semnate ieri sunt pragmatice pe termen scurt. Dar ele nu constituie o strategie de independență, ci sunt o nouă formă de dependență, doar că mai complexă și mai riscantă. Și ele reflectă o lipsă de viziune strategică pe termen lung. România trebuie să se gândească mai serios la viitorul său energetic și mineral. Trebuie să se gândească la ce vrea să fie în 2050, când lumea va fi complet transformată de tranziția energetică și de schimbările geopolitice.