Războiul secret de la masa negocierilor SUA-Iran și „petiția energetică” a Europei: Amenințări de asasinat și sutele de miliarde ascunse

Evenimente grave se desfășoară pe scena internațională, cu implicații profunde pentru stabilitate și securitate. Două realități se întrepătrund: tentativele de sabotaj ale procesului de pace în Orientul Mijlociu și costurile ascunse ale dependenței energetice a Europei, ambele cu potențial de a destabiliza regiuni întregi. Oficialii americani au avertizat Iranul că Israelul ar fi dispus să asasineze principalii negociatori iranieni pentru a opri procesul de pace. Potrivit The New York Times, ministrul iranian de externe Abbas Araghchi și președintele Parlamentului iranian Mohammad Bagher Ghalibaf au fost vizați de avertismente indirecte transmise de Washington. Aceștia reprezentau poziția Iranului în negocierile de armistițiu care au urmat conflictului declanșat pe 28 februarie și au culminat cu armistițiul declarat la 8 aprilie.

Raportul, care citează oficiali americani actuali și foști, dezvăluie că unii credeau că Israelul ar fi putut plănui eliminarea acestor doi negociatori în săptămânile care au urmat armistițiului. Concernul american era profund: dacă acești doi bărbați ar fi fost asasinați după ce au fost selectați pentru a representa Iranul la masa negocierilor, o asemenea acțiune ar fi putut sabota discuțiile și declanșa noi lupte, anulând orice progres. Oficialii citați de Times notează că, în primele faze ale conflictului, atât Araghchi cât și Ghalibaf ar fi putut fi considerate ținte legitime din perspectiva militară. Însă, după ce armistițiul a fost declarat și cei doi au fost selectați pentru negocieri, situația s-a schimbat semnificativ. Orice tentativă de a-i ucide ar fi constituit o provocare directă la procesul de pace și ar fi reunit Iranul și Statele Unite împotriva unui obiectiv comun. Având în vedere aceste îngrijorări, oficialii americani le-au cerut omologilor lor din regiune să avertizeze Teheranul cu privire la amenințarea care planează asupra negociatorilor săi. Este o mărturie a tensiunilor care persistă sub ceea ce pare a fi o deși relativă pace.

Paralel cu această dramă politică, Europa se confruntă cu o altă realitate ascunsă: costurile imense ale dependenței sale energetice și pericolul care vine nu din creșterea prețurilor, ci din scăderea acestora. Conform analiștilor de la energypress.gr, cel mai periculos indicator pentru securitatea energetică a Europei nu este majorarea costului petrolului, ci micșorarea sa. Până pe 25 iunie, când petrolierele au reînceput trecerea prin Strâmtoarea Ormuz și prețul Brent-ului a scăzut sub 73 de dolari pe baril, piața a uitat aproape complet de șocul anterior. Aceasta este cheia pericolului. De fiecare dată când prețul se reduce, Europa uită ce încerca creșterea sa în trecut. Realitatea pe care o ascunde economia de piață este aceasta: energia importată vine cu costuri suplimentare pentru bugete, dincolo de prețul listat. Europa plătește de două ori pentru securitate. O dată în port, ca parte a prețului fiecărei încărcături transportate pe mare. Și a doua oară, după ce panica se-ntenueaza și riscurile reale sunt uitate.

Contabilitatea funcționează invers. O rețea, un cablu, o baterie sunt înregistrate ca cost vizibil, datat și ușor de redus într-un an dificil. Riscul decurgând din importul de combustibil prin așa-numitele „blocaje” discutabile este tratat ca un fenomen meteorologic, un parametru extern care nu apare în bilanțuri. Astfel, ruta importului pare întotdeauna mai ieftină decât alternativele. Aceasta este o practică greșită atât la nivel de măsurare, cât și la nivel de politici. Când Europa calculează costurile pentru tranziția de la combustibilii importați, cheltuielile sunt directe și apar conform calendarului, făcând proiectul să pară scump. Când calculează costurile modelului actual cu care funcționează, riscurile sunt ignorate sau minimalizate, iar ruta importului pare din nou mai viabilă. Sutele de miliarde de euro care curg anual către asigurarea securității transporturilor pe mare prin Strâmtoarea Ormuz nu sunt ținute într-o evidență transparentă. Ele sunt disimulate în bugete de apărare, în costuri operaționale și în ajustări de piață. Rezultatul este o Europă care plătește enorm pentru a menține o vulnerabilitate strategică.