Statul din umbra statului: Cum se „plimbă” ofițerii de informații prin companiile de stat din infrastructura critică, chiar și după pensionare – DOCUMENTE

Sunt povești pe care le tot auzim, în variante ușor diferite, de un deceniu și jumătate: un ofițer de informații este „detașat” într-o instituție civilă, unde ajunge să conducă exact departamentul cu acces la datele sensibile — IT, achiziții, comunicații. După câțiva ani, revine „acasă”, la serviciul care l-a trimis. Iar mai târziu, aceeași persoană reapare într-o companie strategică de stat, tot pe un post legat de securitate. Cazul lui Florin Cosmoiu din SRI, pe care îl dezvoltăm astăzi, este aproape un manual de instrucțiuni.

Între 2010 și 2013, colonelul SRI Cosmoiu a condus Direcția Generală pentru Comunicații și Tehnologia Informației (DGCTI) din MAI — și a fost, în același timp, plătit culmea toleranței profesionale de MAI și de SRI. E greu de imaginat un exemplu mai limpede de conflict de loialitate instituțională, respectiv de interese, nesancționate la aceea vreme de nicio institutie a statului cu atribuții de control instituțional. Cui raporta, de fapt, șeful IT-ului de la Interne — ministrului sub care lucra nominal, sau serviciului care îi plătea jumătate din venit? Declarațiile de avere nu răspund la întrebare. Dar ridică o suspiciune legitimă: accesul la infrastructura critică a unui minister nu era, în acei ani, atât de „civil” pe cât părea organigrama.

Revenit la SRI în 2013, ca director al Centrului Național Cyberint, Cosmoiu a fost vocea publică a serviciului în promovarea proiectului Legii securității cibernetice — o lege care ar fi dat autorităților acces la infrastructuri și date private printr-o simplă notificare, fără control judecătoresc prealabil. Nu e o coincidență inocentă că exact structura care ar fi beneficiat cel mai mult de o asemenea lege a fost și cea care a condus-o public prin dezbateri, asigurând opinia publică că nu are „caracter intruziv”. Curtea Constituțională prin Decizia nr. 17/2015 a spus, câteva luni mai târziu, negru pe alb, contrariul: legea nu avea garanțiile minime împotriva abuzului. Dacă un serviciu de informații își trimite propriul om să vândă publicului o lege pe care judecătorii constituționali o găsesc, ulterior, periculos de nesupravegheată — asta nu mai e transparență instituțională. E marketing pentru supraveghere.

Astăzi, în vermurile noastre sublime, Cosmoiu răspunde de securitatea cibernetică a Transelectrica — compania care ține literalmente lumina aprinsă în România. Aici nu e nimic suspect, și nici măcar surprinzător — cine altcineva ar avea expertiza necesară, dacă nu cineva format chiar în structurile care se ocupă de exact acest tip de amenințări? Problema nu e competența omului. Problema e sistemul care face ca, an de an, aceleași câteva zeci de foști ofițeri de informații să circule între ministere, agenții și companii de stat strategice, fără ca vreodată cetățeanul să știe cine mai răspunde, de fapt, în fața cui.Declarația de avere depusă în 2025, pentru anul fiscal 2024, arată că Florin Cosmoiu cumulează un salariu de manager la Transelectrica de 214.782 lei anual cu o pensie militară de stat de 199.020 lei anual — practic două venituri de la bugetul public/companie de stat, aproape egale ca valoare, încasate simultan. Acest cumul nu e ilegal și nu e nici măcar rar printre foștii ofițeri de informații — dar e exact genul de detaliu care, pus lângă restul traseului, întărește o teorie pe care societatea civilă o dezbate de ani buni: că foștii ofițeri SRI nu „ies” niciodată complet din sistem, ci rămân întreținuți de acesta sub forme diverse — pensie, apoi post bine plătit într-o companie strategică — chiar și după ce, formal, au trecut în rezervă:

Cine urmărește discursurile publice ale lui Cosmoiu — la conferințe de cybersecurity, în interviul acordat Revistei Intelligence (publicație a SRI), la evenimente precum Conferința Națională de Cybersecurity — observă un tipar constant: promovarea insistentă a ideii că infrastructurile critice ale României au nevoie de o coordonare centralizată, cu rol activ al structurilor de informații, în numele apărării împotriva amenințărilor cibernetice statale. Pare un discurs coerent cu poziția pe care a ocupat-o la Cyberint. Dar e și exact discursul pe care criticii societății civile îl citează drept dovadă a unei agende: normalizarea prezenței foștilor ofițeri de informații în punctele nevralgice ale infrastructurii de stat, sub eticheta tehnică de „securitate cibernetică” — o etichetă greu de contestat public, pentru că cine ar vota împotriva securității?

Nu spunem că Florin Cosmoiu a făcut ceva ilegal, întrucât tot ce a facut a facut la ordinul superiorilor săi din cadrul SRI, dar ne întrebăm la coincidența de interese ale servicicului de intelligence pe zona de energie și nu numai și angajarea lui Cosmoiu chiar pe o funcție de conducere la Transelectrica, la care oare o fi contribuit și puterea de persuasiune a SRI? Ce face acest tipar al angajărilor fostelor cadre obedinete conducerii și de nădejde ale SRI în medii economice de interes operativ, relevant dincolo de un singur nume este:

Concentrarea expertizei critice. Domeniile de securitate cibernetică, infrastructuri critice și comunicații secretizate sunt, prin natura lor, domenii în care numărul de specialiști cu acces la instruire de nivel înalt este mic — iar în România, o mare parte a acestei instruiri s-a făcut istoric în interiorul serviciilor de informații. Consecința firească e că foștii ofițeri devin, aproape structural, singura sursă disponibilă de expertiză pentru poziții echivalente în sectorul civil sau de stat.

Lipsa unui cadru transparent de tranziție. Nu există, în sursele publice disponibile, un mecanism clar și verificabil prin care publicul poate afla când, cum și în ce condiții un ofițer activ e „detașat” într-o instituție civilă, cine plătește efectiv salariul în acea perioadă și ce raport de subordonare reală există. Cazul Cosmoiu-MAI ilustrează exact acest gol: dubla salarizare a fost vizibilă doar pentru cine a citit atent o declarație de avere, nu printr-o comunicare instituțională activă.

Rolul dublu în promovarea legislației de supraveghere. Când reprezentanți ai serviciilor de informații devin și principalii avocați publici ai unor legi care extind competențele acelorași servicii — cazul legii securității cibernetice, respinsă ulterior de CCR tocmai pentru insuficiente garanții — apare o tensiune structurală între rolul de expert tehnic și cel de parte interesată instituțional. Nu e un fenomen exclusiv românesc, dar decizia CCR din 2015 arată că, în acest caz concret, avertismentele privind lipsa de garanții erau întemeiate.

Continuitatea în infrastructura strategică privatizată sau semi-publică. Trecerea către companii de stat cu poziție de monopol natural (Transelectrica, dar și alte entități similare din energie, transporturi sau telecomunicații) înseamnă că expertiza — și, potențial, rețelele de relații — acumulate în serviciile de informații ajung să opereze în zone unde controlul democratic direct (parlamentar, al Curții de Conturi, al societății civile) este structural mai slab decât asupra serviciilor înseși. Pe acest fond semnificativ pare la o primă vedere modul în care statul român își gestionează „cadrele” în zonele critice — energie, comunicații, IT guvernamental — ce a rămas, la un deceniu și jumătate distanță de aceste evenimente, la fel de opac cum era atunci, iar cumulul pensie-salariu vizibil în declarația de avere e doar vârful vizibil al unui aisberg financiar și instituțional greu de cartografiat din exterior. Iar opacitatea asta nu e o problemă de persoană. E o problemă de instituție — și rămâne motivul pentru care teoria „controlului disimulat” al serviciilor de informații pe zona cyber, oricât de neconfortabilă, continuă să aibă public dispus s-o asculte.